Miturile romanesti

Desi in ultima vreme au cazut in uitare, miturile romanesti ar merita cu prisosinta sa fie studiate in aceeasi masura precum cele ale altor popoare. Desi destul de putine elemente au supravietuit pana astazi, ele arata o complexitate extraordinara a mitologiei, in care natura se amesteca cu elementele cosmologice, cu ciclul viata-moarte, dar si cu simboluri crestine. Mitologia romaneasca include o serie de fiinte supranaturale, personaje pitoresti si intamplari mai mult sau mai putin de speriat, meritand sa fie impartasite.

Poate primul dintre aceste mituri romanesti care trebuie mantionat este cel etnogenezei romanesti, mitul lui Traian si al Dochiei. Aceasta din urma se spune ca era fiica lui Decebal, de a carei frumusete s-a indragostit marele conducator roman. Pentru a scapa de urmarirea acestuia, fata era dispusa sa se arunce de pe o inaltime, spre a-si gasi moartea. Exista mai multe variante legate de ce s-a intamplat, cea mai comuna spunand ca a fost transformata intr-o piatra impreuna cu oile sale, care au avut aceeasi soarta, de catre Maica Domnului.

De numele de Dochia se leaga si unul dintre miturile romanesti despre venirea primaverii si lupta acesteia cu iarna. Dochia era o soacra groaznica inclusiv dupa standardele de astazi, ea obligandu-si nora, careia nu ii daduse acordul sa se casatoreasca cu fiul ei, sa spele un ghem de lana neagra pana se face alb. Nereusind sa faca acest lucru, tanara ramane deznadajduita cu mainile in apa inghetata, pana cand primeste un ajutor divin, care consta intr-o floare rosie ce poate schimba culoarea ghemului. Dochia se infurie groaznic la aflarea vestii, asa ca pleaca sa afle exact ce punea nora sa la cale. Pe drum, arunca cele 9 cojoace de pe ea, intrucat vremea parea balnda; insa, asa cum se intampla de obicei primavara, vremea a devenit brusc geroasa, iar batrana a inghetat, transformandu-se, conform legendei, intr-o stana de piatra.

In ceea ce priveste creaturile mitice din legendele romanesti, acestea sunt fie extrem de atractive, fie inspaimantatoare si puse pe rele. In prima categorie se incadreaza zburatorul, un personaj folosit de multe ori in literatura romana, stand si la baza imaginii Luceafarului din cunoscutul poem cu acelasi nume, scris de Mihai Eminescu, dar mai ales prezent in opera “Calin, file de poveste”. Zburatorul se considera ca se arata in vise fetelor si femeilor nemaritate sub forma unui barbat atragator. Desi starneste frica la fel de mult ca atractie, el poate pune stapanire pe mintea acestora, facandu-le incapabile sa se mai gandeasca la altcineva sau sa isi duca viata normal, asta pana cand un descantec specific le elibereaza. Se considera ca zburatorul a fost la origine un barbat nefericit in dragoste, care dupa moarte a devenit o entitate in cautarea unui fel de razbunare. Este folosit des ca un simbol al dorului.

Si cum nici barbatii nu pot fi feriti de tentatii, miturile romanesti consemneaza existenta ielelor, fiinte mitologice care apar sub forma unor femei atragatoare ce danseaza de multe ori in hora, imbracate in tesaturi transparente sau chiar fara haine. Ziua nu pot fi vazute, iar noaptea vederea lor poate aduce nebunie. Ielele, numite si dragaice sau vantoase, joaca de multe ori feste celor vii, de multe ori ducandu-i la pierzanie, ceea ce face ca acest mit sa fie foarte similar cu cel al sirenelor sau nimfelor.

Ultimul dintre miturile romanesti este poate si cel mai terifiant, mai ales dupa unele evenimente destul de recente, in care au fost dezgropate cadavre cu scopul intreprinderii unor ritualuri specifice. Este vorba de mitul strigoiului, creatura intoarsa din moarte cu scopul de a-i teroriza pe cei vii. Se spune ca unii strigoi se nasc cu aceasta natura, avand semne distinctive precum un fel de tichie, o prelungire a coloanei sub forma de coada, sau chiar cornite sub par. Desi isi duc viata normal, ei au capacitatea de a deochia extrem de usor.

Dupa moarte se pot intoarce pentru a-i speria pe cei vii, sau pentru a aduce nenorociri ca secetele, moartea animalelor sau separarea sotilor. In plus, daca membrii unei familii incepeau sa moara unul dupa altul, cum se intampla in cazul epidemiilor de tot felul, era evident ca primul mort devenise strigoi si “ii cara pe toti la cimitir”. Pentru a-i opri actiunea distructiva, acesta era dezgropat, de obicei aflandu-se ca avea sange la gura si unghiile crescute (semne ale descompunerii); inima ii era scoasa si arsa, sau strapunsa cu un tarus, fapt pedepsit penal astazi, dupa cum s-a vazut. Strigoii mai puteau aparea si daca o pisica trecea peste sicriu, daca era zdruncinat sicriul etc, motiv pentru care inmormantarea trebuia realizata cu multa grija.

Miturile romanesti mai spun si ca strigoii erau de mai multe feluri, pricolicii fiind cei ce se puteau transforma in lupi sau caini fiorosi (un fel de varcolaci), iar moroii, spiritele copiilor mici, morti nebotezati, care se intorc pentru a cere lapte. Desi in prezent aceste legende au ramas in marea lor majoritate la nivelul de superstitii, realitatea se dovedeste uneori mai ciudata decat fictiunea…